În dar pentru Daria!

Dragi prieteni,

Am fi vrut ca aceasta scrisoare să nu aibă atâţia destinatari, să rămână printre amintiri, fără să se transforme într-un strigat de ajutor.

Suntem doi tineri părinţi Florentina (asist. univ dr. la Univ Tehnică „Gh. Asachi” Iasi) şi Florin Sîrbu (lector univ dr. la Univ „Al. I Cuza” Iaşi) şi avem doi copii minunaţi Traian, un băieţel de 4 ani şi Daria o fetiţa de 11 luni, pe care-i iubim mai mult decât orice pe lumea asta.

Ziua de 10 iunie 2008 ne-a marcat în mod dramatic vieţile. Trecem prin momente cumplite de disperare, de teamă, de speranţă, de rugăciune, de nesomn, de permanentă nelinişte sufletească. Coşmarul vieţii noastre. Motivul: La un control dermatologic de rutină (fetiţa noastră avea 2 dunguliţe galbene deasupra călcâiului drept) ni s-a recomandat să facem o analiză de profil lipidic pentru că ni s-a spus că s-ar putea ca acele dunguliţe să fie depuneri de colesterol care se numesc xantoame. Am făcut analiza şi odată cu rezultatul ei a început coşmarul nostru. Fetiţa noastră avea colesterolul de 950 mg/dl în condiţiile în care, un copil de vârsta ei ar trebui sa aibă colesterolul situat între 50 şi 100. Am vorbit în acea seară la telefon cu foarte mulţi medici. Toţi mi-au spus acelaşi lucru (aşa valori ale colesterolului nu au mai întâlnit, nu există, sigur este greşită analiza). A doua zi m-am internat cu fetiţa la Spitalul Sfânta Maria unde am repetat analiza şi ni s-au făcut numeroase alte investigaţii. Rezultatul a fost aproape acelaşi. Colesterolul era de 1036 mg/dl. Am plecat de urgenţă la Bucureşti unde am fost internată la IOMC la doamna profesor dr. Ciofu. Nici dumneaei nu mai întâlnise un asemenea caz. I-a pus Dariei diagnosticul de hipercolesterolemie familială homozigotă. O boală genetică extrem de rară care afectează 1 la 1 milion de persoane în condiţiile în care ambii părinţi sunt bolnavi. Dar noi suntem amândoi sănătoşi (avem colesterolul de 160 si 180) şi nimeni în familiile noastre nu are/a avut colesterolul ridicat. De aici vine ciudăţenia si raritatea acestei boli căreia noi încercăm să îi facem faţă şi despre care citim zi şi noapte diferite tratate, articole etc pe Internet. M-am internat apoi la spitalul Fundeni la dr Constantinescu A. Rezultatul la analize a fost acelaşi colesterol mai mare de 1000. Diagnosticul acelaşi. Acel un singur caz la un milion, despre care vorbesc toate sursele medicale, e al nostru. INDICATIA TERAPEUTICA: transplant hepatic Descrierea pe scurt a bolii: colesterolul ajunge în organismul nostru pe 2 căi: alimentaţie (25%) şi produs de ficat (75%). Acest colesterol trebuie metabolizat cu ajutorul receptorilor LDL. Daria nu are aceşti receptori sau sunt bolnavi… De aceea tot colesterolul (grăsimea) îi rămâne în organism, în sânge, şi se depune pe organele interne, pe pereţii vaselor de sânge, provocând inclusiv moarte subită prin stop cardiac. Medicamentele care se dau pentru a reduce colesterolul (statine) nu-l reduc decât cu maxim 25% şi nu se dau la bebeluşi, ci după vârsta de 10 ani. Se mai face afereza sângelui (un fel de dializă prin care sângele îi este scos din corp si curăţat de grăsimi). Această procedură ar trebui făcută o dată pe săptămână dar nu se face la bebeluşi pentru ca ar trebui să stea nemişcaţi 6 ore. Acest aparat nu există la noi în ţară. Costul în Italia este de 1000 de euro săptămânal. Singura soluţie este transplantul de ficat. Din fericire, eu (mama) am aceiaşi grupă sanguina cu a Dariei şi sper să fiu eu donatorul…

Norocul nostru este că am descoperit această boală la timp şi că organele interne ale Dariei nu sunt încă afectate. Dar, am fost înscrişi pe lista naţională de transplant de ficat la numărul 134. În condiţiile în care, la un spital din România, pentru a i se face analizele Dariei am aşteptat câteva ore pe holul spitalului cu ea în braţe stau şi mă gândesc cât trebuie să aşteptăm pentru transplant.

…Si Daria nu are timp. Daca nu facem nimic acum, la 4-5 anişori va trebui sa-i facem 2 operaţii: un transplant de inimă şi unul de ficat. Dacă ficat, să sperăm că îi pot da eu, cine oare îi va da inima? În România mortalitatea în urma transplantului de ficat este cu 14% mai mare decât oriunde în Europa (conform studiilor efectuate pe baza statisticilor Registrului European de Transplant de Ficat, www.eltr.org). Şansele de a duce o viata normală după transplant la bebeluşi sunt de peste 90%. Ne-a fost recomandată de medici români şi străini o clinică din Belgia, Saint Luc. Deja corespondăm cu ei. Costul transplantului efectiv 85.000 de euro. Este cel mai ieftin din Europa. Am fost programaţi pentru o consultaţie la începutul lunii august şi avem speranţa că o putem opera pe Daria în următoarele luni. Iată de ce dorim să vă povestim ceea ce ni se întâmplă. Pentru că sperăm în înţelegere şi ajutor. Vrem să ne facem cunoscut cazul fiindcă doar aşa toţi cei care ar putea să ne sprijine o pot face. Orice ajutor (material, rugăciune pentru sănătatea Dariei, informaţii, recomandări pe care ni le puteţi face la firme care pot să ne sponsorizeze fiind scutite astfel de la plata impozitului pe profit cu până la 20%) pe care ni-l puteţi oferi îi va creşte Dariei şansa de a trăi.

Vă mulţumim pentru că ne ajutaţi, fie şi numai citind aceste rânduri!
Conturi deschise la BRD Iaşi (cod SWIFT: BRDEROBU): - RO96BRDE240SV01597572400 pentru RON - RO88BRDE240SV01597732400 pentru EUR - RO46BRDE240SV24567202400 pentru USD Titular cont: SÎRBU CONSTANTIN FLORIN Cont paypal: florinsarbu@yahoo.com

Ce e acela… spor de vechime??!

Relicvă a defunctului sistem de “retribuire a muncii”, instaurat de regimul comunist la 1 martie 1970, sporul de vechime se regăseşte, (şi) în prezent, printre prevederile “Contractului colectiv unic de muncă la nivel naţional 2007-2010″ impunând angajatorului acordarea unor procente diferenţiate aplicate la salariul de încadrare a angajatului, astfel: pentru o vechime în muncă cuprinsă între 3-5 ani – spor 5%, pentru 5-10 ani – spor 10%, pentru 10-15 ani – spor 15%, pentru 15-20 ani – spor 20%, iar pentru peste 20 ani – spor 25%.

Interesant este că sporul de vechime se diferenţiază de sporul de fidelitate care poate fi acordat separat, în baza contractului de muncă negociat cu angajatorul. Iniţial, însă, sporul de vechime se asimila inexistentului spor de fidelitate şi venea să “fixeze” forţa de muncă pe posturile ocupate, mai ales că orice formă de schimbare a locului de muncă altfel decât prin transfer în interesul muncii ducea la întreruperea continuităţii şi, astfel, la pierderea aşa-numitei vechimi în muncă şi a sporului de rigoare.

Totuşi, ce mai reprezintă, pe piaţa actuală a forţei de muncă, sporul de vechime? Este el o formă de justificată de retribuire, una de discriminare a muncii sau o formă mascată de plată cu întârziere? Sporul de vechime nu va fi însemnând că lucrezi azi şi eşti plătit gradual abia peste 3, 5, 10, 15 sau 20 de ani?! Să ne gândim aşa: X, cadru didactic debutant, fără vechime în muncă, beneficiază de un salariu net aproape identic celui de încadrare (adică fără sporuri) de circa 6-700 lei pentru o normă didactică de 40 de ore/săptămână, din care 18 la catedră. Y, cadru cu gradul didactic I şi peste 20 de ani vechime, beneficiind de sporuri şi de maximum procentual pentru cel de vechime ajunge la o retribuire netă de minimum 1400-1500 lei, în condiţiile unei norme didactice identice de 40 de oră, dar din care doar 16 la catedră, adică o diferenţă de peste 100%!!! Vi se pare echitabil? Credeţi că, în aceste condiţii, sporul de vechime se confundă fără nici un temei legal unui soi de spor de… experienţă?! Nota bene, totuşi: vechimea în muncă este o formă de retribuire cantitativă, nu calitativă, sporul acordându-se pentru o perioadă temporală lucrată şi nu pentru rezultatele cuantificate în muncă! Şi atunci de ce această diferenţiere? Poate spune cineva că X munceşte mai puţin decât Y? Ce contează că Y se află deja de peste 20 de ani în muncă? Y prestează exact aceeaşi activitate ca X! Atunci de ce să fie retribuit suplimentar prin acel aşa-zis spor de vechime?

Personal, cred cu tărie că avem, cel puţin la nivel bugetar, un sistem de salarizare depăşit şi neconform sistemului socio-economic actual! Cred că se impune o reformă structurală a sa, printre care şi eliminarea acestui aşa-zis spor de vechime pe care, de altfel, angajatorii privaţi se străduie din răsputeri să-l eludeze! De pildă, nu cred că salariile cadrelor didactice trebuie majorate consistent. Simpla reformă a sistemului de salarizare ar fi suficientă pentru ca retribuirea cadrelor didactice defavorizate de modalitatea actuală de plată să crească spre cote decente. Nu, nu sunt pentru retribuirea nediferenţiată a muncii, nu e vorba de aşa ceva! Cred doar că sporul de vechime e o modalitate de descurajare a angajării în muncă, de creare a unei discrepanţe nejustificate între “tineri” şi “bătrâni”, adică între cei care intră acum pe piaţa muncii şi cei care sunt angajaţi de o perioadă mai lungă de timp! Cred că se impune ca pentru o muncă egală, să se acorde o retribuire egală, indiferent de perioada petrecută în câmpul muncii! Voi ce părere aveţi?

“nympho_Florina” – o nouă ipoteză

După ce a discreditat-o în mod abject, “Gardianul” nu se lasă şi ţine cu tot dinadinsul să o ostracizeze pe Daciana Florentina Ana, profesoara de franceză, director al Şcolii Generale “Mihai Eminescu” din Zalău, ale cărei imagini din intimitatea conjugală, postate pe internet, au ajuns de notorietate publică.

Întâi, pentru a-şi susţine necesitatea incriminării morale a Dacianei Florentina Ana, “Gardianul” aduce în sprijinul acestui demers două speţe pe care le consideră similare: cazul Sarah Green, profesoară de engleză la Stockport Grammar School, o şcoală privată din Anglia, căreia, în luna aprilie a acestui an, i-a fost retras dreptul de a mai profesa la respectiva instituţie după ce, pe site-ul youtube.com, a fost descoperit un spot publicitar în care aceasta simula un act sexual împreună cu un bărbat, reclama făcând trimitere la vestimentaţia industrială pentru muncitorii de pe şantiere. Spotul a fost descoperit chiar de elevii de la şcoala de gramatică din Stockport, aceştia distribuindu-l în alte şcoli ori trimiţându-l prin intermediul telefonului mobil celorlalţi colegi. Întmplarea face ca reclama cu pricina să fi fost realizată înainte ca tânăra să devină profesoară, pe vremea când lucra ca actriţă, cei de la “Gardianul” comentând cu cinism că, “însă, acest fapt nu a contat prea mult atunci când s-a decis suspendarea domnişoarei Green”. De asemenea, mai este inserat şi cazul unei profesoare din Sydney, Australia, Lynne Tziolas, care, alături de soţul acesteia, a pozat nud pentru o revistă, dezvăluind totodată inclusiv practicile sexuale şi modul în care îşi trăiesc momentele intime. Conducerea şcolii ce o angajase pe Lynne Tyiolas a decis rezilierea contractuluide muncă, numai că, acolo, la presiunea majorităţii părinţilor, respectiva a fost repusă în funcţie.

Apoi, ca un soi de încercare a unei lovituri de graţie, pentru a insinua varianta că soţii Ana şi-au postat cu bună ştiinţă imaginile pe internet, “Gardianul” avansează absolut neîntemeiată pe nici un argument sau dovadă ipoteza că Daciana Florentina Ana şi soţul ei ar fi swingeri. Materialul prezintă în continuare argumente pro şi contra acestei practici sexuale destul de larg răspândite în ţările scandinave, fără a denota nici o relevanţă cu cazul cuplului din Zalău! Mai mult, faptul că imaginile cu aceştia au fost postate pe cu totul şi cu totul alte site-uri decât cele de profil ale swingerilor demonstrează că totul nu e decât o făcătură, o fabulaţie delirantă în încercarea de a ţine treaz un subiect cam expirat.

Dacă mai adăugam aici şi speculaţia celor de la “Cancan”, cum că, în perioada studenţiei de la Oradea, Daciana Florentina Ana ar fi fost damă de consumaţie pentru diverşi cetăţeni italieni aflaţi în urbea de pe Criş, devine tot mai evident că se încearcă o campanie murdară de discreditare totală a cadrului didactic zălăuan. Consideraţi că presa procedează corect, deontologic scormonind sau scornind toate aceste elucubraţii la adresa Dacianei Florentina Ana sau că asistăm, deja, la un proces jurnalistic degenerat? Cum anticipaţi că se va încheia această poveste devenită una de prost gust total? Dacă aţi fi în locul Dacianei Florentina Ana, aţi alege să emigraţi într-o altă ţară sau aţi rămâne să înfruntaţi situaţia şi să vă continuaţi viaţa ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic?

Universităţile particulare – spaţiu de învăţământ sau afacere?

Cu toate că, în ziua de azi, oferta de locuri în facultăţile din ţara noastră aproape că depăşeşte cererea, încât, la modul vulgar spus, doar cine nu-şi doreşte să fie student nu are cum să devină, conform unor statistici comunitare, România se află mult sub media Uniunii Europene în privinţa procentului de absolvenţi ai instituţiilor de învăţământ superior. Dar în ciuda unor astfel de statistici, totuşi, în ultima perioadă, România a ajuns să fie o producătoare de licenţiaţi şi masteranzi, ba chiar şi doctoranzi pe bandă rulantă…

După 1990, o dată cu aşa-zisa “liberalizare” a învăţământului românesc, în peisajul autohton au început să răsară, precum ciupercile după ploaie, puzderie de instituţii, cu precădere în învăţământul superior. Până atunci şi chiar în prima jumătate a anilor ‘90, îndeosebi la anumite facultăţi sau profile ale acestora, concurenţa pentru obţinerea unui loc de student era acerbă. Examenul de admitere genera emoţii, tensiuni ce frizau nu de puţine ori paroxismul, iar calitatea de student şi, de urmare, cea de licenţiat genera un status social apreciat ca atare.

Apoi, pe lângă marile universităţi de stat de la Bucureşti, Iaşi, Cluj-Napoca şi Timişoara, s-au reînfiinţat sau dezvoltat universităţi de stat din alte localităţi, dar, mai ales, au fost deschise pretinse universităţi private care le-au “căpuşat” pe cele de stat. În primă instanţă, ele au venit să suplinească absenţa unui număr suficient de locuri în învăţământul superior faţă de numărul doritorilor de a fi studenţi, astfel că ele absorbeau şi continuă să atragă acei candidaţi care nu reuşeau sau nu au nici o şansă de a obţine un loc la o facultate din cadrul universităţilor de tradiţie. Apoi, treptat, pentru a-şi completa necesarul de cadre didactice, aceste universităţi au recurs la “racolarea” celor din universităţile de stat. Prost remuneraţi în sistemul bugetar, aceştia au văzut în mediul privat un soi de “El Dorado”. Realizând rapid că nivelul de studiu este departe de cel academic autentic, multe din cadrele universitare cu o anumită anvergură au acceptat şi s-au angajat pe mai multe norme didactice, rotunjindu-şi frumuşel veniturile în schimbul unor servicii de o calitate scăzută, prestând la catedră o atitudine placidă, dezinteresată, frugală.

Împământenirea acestor pretinse universităţi private şi în special acreditarea lor a constituit un proces de anduranţă presărat cu nenumărate scandaluri de la cele de imagine până la cele de corupţie, nu de puţine ori dându-se în fapt, “ţepe”, “tunuri” ale căror victime au fost persoanele ce au avut naivitatea de a se înscrie la astfel de forme de învăţământ orbite de perspectiva obţinerii unei diplome de absolvire facile, chiar dacă recunoaşterea ei în mediul socio-profesional ridica de cele mai multe ori obstacole serioase.

În prezent, în linii mari, sita a cernut şi doar câteva universităţi private au răzbit reuşind să se impună cât de cât pe plan naţional, depăşindu-şi condiţia locală, regională, deşi parcă, între acestea, există o înţelegere de teritorialitate cu privire la atragerea propriilor studenţi. Doar că, până acum, nici una din aceste instituţii nu a produs rezultate universitare de prestigiu, nu a dezvoltat vreo strategie coerentă şi, mai ales, nu a venit să acopere în mod real “găuri negre” precum sectorul cercetării sau cel al pieţei specializate, neconvenţionale din domenii tehnologice revoluţionare, limitându-se la simplul rulaj de creiere şi, desigur, bani. Taxele de studiu, cursurile şi (re)examinările plătite, “comisioanele” şi “protocoalele”, totul culminând cu achiziţionarea contracost a tezelor de licenţă au ajuns să domine aproape exhaustiv mediul universitar privat de la noi.

Până acum, nici societatea civilă, dar nici mass media nu au angajat o dezbatere publică reală, obiectivă şi consistentă cu privire la învăţământul superior particular din ţara noastră. Chiar nu se impune o astfel de analiză pertinentă? Care este locul şi rolul universităţilor particulare din România? Sunt sau trebuie să fie ele doar o alternativă compensatorie la sistemul public sau ar trebui să-şi asume funcţia de “motor” social aidoma sectorului economic privat? Există la acest moment, în România, vreo universitate privată care să denote un caracter progresist de esenţă sau toate se limitează la a fi numai nişte abile “fabrici de bani”? Putem avea încredere în capacităţile, cunoştinţele şi pregătirea absolvenţilor unor astfel de instituţii sau trebuie să-i privim cu suspiciune gândind că, lipsiţi de devoţiune profesională consistentă, mare parte dintre aceştia nu vor căuta decât să-şi recupereze în acelaşi mod investiţia în studiile proprii pentru a parveni mai apoi social?

“Profa porno din Zalău a demisionat prin fax”

Acesta este titlul de azi, din “Gardianul”, în care se simte dezolarea autorului articolului…

Gata, s-a sfârşit! Păcat, nu? Cu ce ne vom mai ţine treaz, acum, apetitul pentru cancan? Aproape trist… “Ana Florentina Daciana, profesoara de franceză din Zalău, protagonistă a unor filme porno postate pe mai multe site-uri, şi-a înaintat, ieri, prin fax, demisia din funcţia de director a Şcolii Generale <<Mihai Viteazul>> din Zalău, cerând, totodată, un concediu făra plată, pe o perioadă de un an“. Concediul îi va fi aprobat, la fel ca şi demisia, aceasta din urmă făcând ca orice anchetă a autorităţilor şcolare cu privire la tevatura postării imaginilor pe internet să fie sistată şi, astfel, o dată cu ea, întreg scandalul public.

Prin urmare, pentru opinia publică, “nympho_Florina” a murit. O carieră didactică merituoasă este astfel zădărnicită, dar… ce mai contează? Restul e doar bârfă ordinară. Că imaginile au fost postate cu sau fără voia celor doi soţi protagonişti… Că ele ar fi fost descoperite de un fost elev al respectivei… Că totul se rezumă la bani şi că, de fapt, soţii Ana au încasat zeci de mii de euro de pe urma postării şi vizualizării acelor imagini pe internet… Că acum aceştia intenţionează să emigreze în Canada… Că… etc.!

E finita la commedia! Ce rămâne în urmă? A procedat corect Daciana Florentina Ana înaintându-şi demisia? Pe cine şi de ce mai interesează sau mai poate interesa acest subiect? Mai e cineva care nu a văzut imaginile pe internet sau care e interesat de subiect doar pentru a putea vedea în ipostaze intime pe cineva a cărui identitate publică a fost divulgată fie şi într-un mod atât de brutal? De fapt la asta se rezumă tot interesul publicului sau e vorba de altceva? De ce anume altceva? Cu ce “morală” ne alegem de pe urma acestei poveşti de prost gust?

Meditaţiile – flagelul învăţământului românesc?

În ultimii ani, de la vârste tot mai fragede, încă din ciclul primar, părinţii îşi înscriu odraslele la aşa-numitele meditaţii, în fapt ore la diferite discipline ţinute în particular, cu un profesor de specialitate, contracost. Ce-i determină să facă asta? Şi, mai ales, ce anume determină pretinsa necesitate a unor asemenea meditaţii? Sunt asemenea practici benefice interesului copilului? Sunt motivaţia unui plus de pregătire şcolară sau reflexul unui eşec al actului de predare-învăţare? Astfel, cui îi revine răspunderea pentru existenţa acestei practici: elevului, părintelui, cadrului didactic de la catedră sau modului însuşi de structurare a sistemului de învăţământ de la noi? Cunoaşteţi cazuri de cadre didactice care să fi făcut o practică din a-şi atrage elevii de la clasă la astfel de meditaţii în particular pentru a-şi rotunji veniturile? Prin urmare, cum ar fi benefic: să încurajăm această deprindere sau să o eradicăm? Iar dacă se impune să o eliminăm, cu ce o înlocuim, ce trebuie schimbat în sistemul de învăţământ pentru ca meditaţiile să devină inutile?

http://realiatealuipetria.blogspot.com/

Sentimentul tot mai acut pe care îl încerc lecturând scrierile acestui Alexandru Petria şi, mai ales, diferitele sale comentarii în special cele legate de controversata Daciana Ana, cea supranumită odios drept “profesoara de sex” sau “directoarea porno” din Zalău, este acela că avem de-a face cu un individ dominat de un comportament schizoido-paranoic într-o stare incipientă ori bine temperată deocamdată. Voi ce părere aveţi?

Învăţământul preuniversitar românesc încotro?

Două ştiri referitoare la mediul învăţământului preuniversitar românesc contrariază opinia publică.

Pe de o parte, România a ocupat locul I în clasamentul neoficial pe naţiuni de la Olimpiada Balcanică de Matematică pentru Juniori, ce s-a desfăşurat în oraşul albanez Vlora, în perioada 23-27 iunie 2008 şi la care au participat 14 echipe din 12 ţări, toţi membrii delegaţiei române obţinând medalii (2 de aur şi 4 de argint). An de an, elitele din învăţământul românesc obţin rezultate remarcabile în plan internaţional la diverse discipline teoretice şi mai puţin aplicative, practice. Îşi desăvârşesc studiile apoi majoritatea aleg să urmeze fie universităţi de renume de pe mapamond, fie după absolvirea inclusiv a studiilor (post)universitare în România să urmeze o carieră în străinătate.

Pe de altă parte, Bacalaureatul, veşnicul scandal de atâţia ani încoace. În 2008, a fost pricina subiectelor de la proba orală la Limba şi literatura română. Elevi bulversaţi, cadre didactice, părinţi sau simpli cetăţeni indignaţi de înlocuirea textelor literare cu cele nonfictive. Apoi proba scrisă la aceeaşi discplină, lucrări identice, fraudare prin copiere etc. Şi ca cireaşă pe acest tort acru, tradiţionalele perle. Deocamdată, din acest an, două mai intersante: “Spânul a fost pentru Ion Creangă un model de personaj nenorocit pe care l-a urmat toată viaţa“ sau “Marin Preda a avut viaţa ca o pradă, de aceea a compus <<Delirul>>. Scriitorii care se consumă mult, mor“. De mult timp, deja, Bacalaureatul nu mai e un examen naţional, ci o isterie naţională. Când vezi figurile transfigurate ale celor ieşiţi din examinare ai senzaţia că ar fi fost supuşi unui calvar, unei torturi. Impresia generală e că anii de liceu nu mai sunt o pregătire pentru viaţă, ci una exlcusivă pentru Bacalaureat!

Pe lângă toate acestea, se adaugă celelalte daravele ce ţin de (ne)buna desfăşurarea a examenului. Una dintre ele s-a soluţionat fericit. Dacă până recent, profesorii implicaţi în supraveghere sau în examinare/corectare erau recompensaţi în forma de plată cu ora funcţie de salariul de încadrare, astfel că se ajungea la situaţii aberante în care un cadru didactic cu 20 de ani vechime să fie plătit dublu faţă de un coleg din comisie, debutant, pentru acelaşi volum de muncă prestată, în prezent plata se face în mod unitar, funcţie de numărul de elevi examinaţi şi de lucrări corectate. Dar rămâne pe camă nerezolvată problema fondurilor de aşa-numit protocol, bani negri pentru a se asigura hrana şi lichidele necesare cadrelor didactice implicate în procesul de examen fiindcă statul nu e capabil să aloce fonduri la vedere în acest sens.

Între aceste extreme, se desfăşoară întregul proces de învăţământ preuniversitar de la noi. Oare avem de-a face cu un sistem sănătos, performant sau cu unul bolnav, falimentar? Este învăţământul nostru centrat realmente pe interesul elevului şi pe devenirea sa aprofundată sau e doar un carusel de interese mascate sub vălul educaţiei, în favoarea cadrelor didactice? Sunt cadrele didactice recompensate pe măsura muncii lor sau munca lor e pe măsura salarizării primite? Ce înseamnă şi ce ar trebui să însemne predarea limbii, dar mai ales a literaturii române (de ce doar române!!?) în şcoală şi ce ar trebui să verifice, să evalueze în acest sens un examen precum bacalaureatul? Este modul actual hibrid de alcătuire a claselor de studiu unul eficient sau nu? Dacă nu, ce alternative de optimizare ar trebui adoptate? Sunt “perlele” de la bacalaureat doar expresia incapacităţii elevilor cu pricina sau sunt eşecul demersului didactic al celui de la catedră ori al însuşi sistemului de învăţământ în forma sa actuală?

Iată numai câteva din întrebările prin al căror răspuns am putea avea o oglindă cât de cât fidelă a situaţiei din învăţământul preuniversitar românesc şi s-ar putea identifica o cale viabilă de evoluţie a sa în perspectivă imediată, medie şi lungă.

“nympho_Florina”: oprobriu sau toleranţă?

După Elodia, de câteva zile încoace, românii mai au parte de un aşa-zis caz cu iz de telenovelă: “nympho_Florina”. Acesta este nick-ul sub care pe mai multe site-uri cu caracter pornografic pot fi găsite imagini (fotografii şi clipuri) în care se regăseşte o anume Daciana Florentina Ana, alături de soţul ei, Dan, în diverse ipostaze sexuale sau chiar făcând sex. Până aici, nimic intrigant. Atât doar că Daciana Florentina Ana este director al Şcolii Generale “Mihai Eminescu” din Zalău şi cadru didactic titular de limba franceză la Colegiul Tehnic “Alesandru Papiu Ilarian” din aceeaşi localitate. În vârstă de 34 de ani, mamă a unei fetiţe în vârstă de 6 ani, Daciana Florentina Ana este pe cale să-şi dinamiteze astfel cariera didactică despre care, până la acest moment, toată lumea vorbea la superlativ şi să-şi submineze propriul statut social, cu atât mai mult cu cât “acţiunea” se petrece într-o urbe mică precum Zalăul unde atmosfera austeră de târg provincial este şi acum puternic înrădăcinată în mentalul colectiv.

Deocamdată, este incert cum au ajuns imaginile respective pe internet. Varianta oficială, susţinută iniţial, pare-se, chiar de Daciana Florentina Ana este aceea că imaginile au ajuns acolo fără consimţământul celor doi soţi, fiind sustrase în mod nestabilit încă cu precizie de pe laptop-ul personal al acestora. Dar sunt destule “voci” care pretind cu sau fără argumente valide că, în realitate, imaginile ar fi fost postate chiar de către cei doi soţi din varii motivaţii personale ce merg de la simpla devianţă sexuală până la interese de ordin financiar.

În atare condiţii, o anumită parte a presei nu s-a sfiit să declanşeze un ditamai scandalul pe marginea acestui subiect, calificând-o în fel şi chip pe Daciana Florentina Ana, cu alinturi de gen “profa de sex” sau “directoarea porno”, fără a disjunge între calitatea publică a persoanei şi cea pur personală, intimă a imaginilor care o reprezintă. Specialiştii în psihologie vobesc despre un caz psihopatologic de perversiune sexuală constând din expunerea în public a organelor genitale sau de o doză crescută de narcisism rezultată din preocuparea de a se filma ori fotografia în intimitate a celor doi soţi. Până în prezent, singura măsură a autorităţilor şcolare a fost cea de retragere din comisia de bacalaureat în care Daciana Florentina Ana era simplu membru, după ce aceasta a solicitat şi obţinut un concediu de odihnă în perioada 26 iunie-25 august a.c., măsură pe care presa nu s-a sfiit s-o califice drept o suspendare, o excludere, adică una cu caracter punitiv.

Prin urmare, se nasc o serie de întrebări: este reacţia unei părţi a presei şi a societăţii exagerată, în sens ipocrit sau ea este întemeiată în virtutea principiului moralei comune? Astfel, se mai justifică eventuala continuare a activităţii la catedră şi a celei directoriale de către Daciana Florentina Ana sau aceasta trebuie îndepărtată din aceste funcţii? Daca DA, de ce? Dacă NU, de ce?

Şi, dincolo de speţa în sine, ca o concluzie de principiu: cum să ne educăm pe noi înşine în faţa unor astfel de situaţii: trebuie să le repudiem sau să le tolerăm? Ce au de învăţat minorii care, accidental, prin grija iresponsabilă a unor instituţii de presă, au avut acces la respectivele imagini sau, şi mai grav, la link-urile de acces spre site-urile de profil: astfel de comportamente sunt dezirabile, fac parte integrantă, acceptată din “curcubeul de trăiri” ale vieţii sau sunt condamnabile?

Consider că răspunsurile la aceste întrebări pot fi singurul profit real al demersului întreprins de mass-media de popularizare excesivă a pseudocazului “nympho_florina”!