Cu toate că, în ziua de azi, oferta de locuri în facultăţile din ţara noastră aproape că depăşeşte cererea, încât, la modul vulgar spus, doar cine nu-şi doreşte să fie student nu are cum să devină, conform unor statistici comunitare, România se află mult sub media Uniunii Europene în privinţa procentului de absolvenţi ai instituţiilor de învăţământ superior. Dar în ciuda unor astfel de statistici, totuşi, în ultima perioadă, România a ajuns să fie o producătoare de licenţiaţi şi masteranzi, ba chiar şi doctoranzi pe bandă rulantă…

După 1990, o dată cu aşa-zisa “liberalizare” a învăţământului românesc, în peisajul autohton au început să răsară, precum ciupercile după ploaie, puzderie de instituţii, cu precădere în învăţământul superior. Până atunci şi chiar în prima jumătate a anilor ‘90, îndeosebi la anumite facultăţi sau profile ale acestora, concurenţa pentru obţinerea unui loc de student era acerbă. Examenul de admitere genera emoţii, tensiuni ce frizau nu de puţine ori paroxismul, iar calitatea de student şi, de urmare, cea de licenţiat genera un status social apreciat ca atare.

Apoi, pe lângă marile universităţi de stat de la Bucureşti, Iaşi, Cluj-Napoca şi Timişoara, s-au reînfiinţat sau dezvoltat universităţi de stat din alte localităţi, dar, mai ales, au fost deschise pretinse universităţi private care le-au “căpuşat” pe cele de stat. În primă instanţă, ele au venit să suplinească absenţa unui număr suficient de locuri în învăţământul superior faţă de numărul doritorilor de a fi studenţi, astfel că ele absorbeau şi continuă să atragă acei candidaţi care nu reuşeau sau nu au nici o şansă de a obţine un loc la o facultate din cadrul universităţilor de tradiţie. Apoi, treptat, pentru a-şi completa necesarul de cadre didactice, aceste universităţi au recurs la “racolarea” celor din universităţile de stat. Prost remuneraţi în sistemul bugetar, aceştia au văzut în mediul privat un soi de “El Dorado”. Realizând rapid că nivelul de studiu este departe de cel academic autentic, multe din cadrele universitare cu o anumită anvergură au acceptat şi s-au angajat pe mai multe norme didactice, rotunjindu-şi frumuşel veniturile în schimbul unor servicii de o calitate scăzută, prestând la catedră o atitudine placidă, dezinteresată, frugală.

Împământenirea acestor pretinse universităţi private şi în special acreditarea lor a constituit un proces de anduranţă presărat cu nenumărate scandaluri de la cele de imagine până la cele de corupţie, nu de puţine ori dându-se în fapt, “ţepe”, “tunuri” ale căror victime au fost persoanele ce au avut naivitatea de a se înscrie la astfel de forme de învăţământ orbite de perspectiva obţinerii unei diplome de absolvire facile, chiar dacă recunoaşterea ei în mediul socio-profesional ridica de cele mai multe ori obstacole serioase.

În prezent, în linii mari, sita a cernut şi doar câteva universităţi private au răzbit reuşind să se impună cât de cât pe plan naţional, depăşindu-şi condiţia locală, regională, deşi parcă, între acestea, există o înţelegere de teritorialitate cu privire la atragerea propriilor studenţi. Doar că, până acum, nici una din aceste instituţii nu a produs rezultate universitare de prestigiu, nu a dezvoltat vreo strategie coerentă şi, mai ales, nu a venit să acopere în mod real “găuri negre” precum sectorul cercetării sau cel al pieţei specializate, neconvenţionale din domenii tehnologice revoluţionare, limitându-se la simplul rulaj de creiere şi, desigur, bani. Taxele de studiu, cursurile şi (re)examinările plătite, “comisioanele” şi “protocoalele”, totul culminând cu achiziţionarea contracost a tezelor de licenţă au ajuns să domine aproape exhaustiv mediul universitar privat de la noi.

Până acum, nici societatea civilă, dar nici mass media nu au angajat o dezbatere publică reală, obiectivă şi consistentă cu privire la învăţământul superior particular din ţara noastră. Chiar nu se impune o astfel de analiză pertinentă? Care este locul şi rolul universităţilor particulare din România? Sunt sau trebuie să fie ele doar o alternativă compensatorie la sistemul public sau ar trebui să-şi asume funcţia de “motor” social aidoma sectorului economic privat? Există la acest moment, în România, vreo universitate privată care să denote un caracter progresist de esenţă sau toate se limitează la a fi numai nişte abile “fabrici de bani”? Putem avea încredere în capacităţile, cunoştinţele şi pregătirea absolvenţilor unor astfel de instituţii sau trebuie să-i privim cu suspiciune gândind că, lipsiţi de devoţiune profesională consistentă, mare parte dintre aceştia nu vor căuta decât să-şi recupereze în acelaşi mod investiţia în studiile proprii pentru a parveni mai apoi social?